Și visul s-a împlinit!
De fapt, mai bine zis, am început să-l împlinim în seara zilei de 29 septembrie 2016, când am făcut primul pas și când, în frumoasa sală a Teatrului Național, ne-am întâlnit, destul de mulți, pentru ca, împreună, să pornim la drum. Și ne-am simțit aproape unii de alții, tot așa cum i-am simțit aproape și pe cei pe care-i aminteam și-i evocam prin cuvinte sau imagini.
În vorbe calde și emoționante, cu nostalgie, poate și cu puțină tristețe dar, în același timp, și cu speranță, Ilinca Tomoroveanu, director artistic al Teatrului Național din București, a vorbit despre regizoarea Sorana Coroamă, cea care i-a schimbat viața și a ajutat-o să ajungă actriță, dar și despre marele actor Jules Cazaban, cel care a pregătit atâția alți actori în calitatea lui de profesor la Institutul de Teatru.
Și, cum teatru fără muzică nu se poate, pianista Ilinca Dumitrescu a evocat personalitatea compozitoarei Mansi Barberis, subliniind complexitatea creației acesteia și rolul ei în muzica românească. Dar cum Mansi Barberis nu este singura muziciană din această familie, s-a vorbit, de asemenea, și despre compozitorul și muzicologul Costin Cazaban, despre pianista Rodica Suțu, sau despre strămoșul Luigi Ademollo venit din Italia, cel care a înființat la Galați Ansamblul de Operă, al cărui director a fost. Aici, și în multe alte locuri, a strălucit nepoata lui, celebra Nora Marinescu.
Amintiri despre Sorana Coroamă și Radu Coroamă au mai depănat acad. Răzvan Theodorescu și Radu Boroianu, președintele Institutului Cultural Român. Pentru câteva minute, cei doi parcă se aflau lângă noi, prezențe vii, conturate de spusele vorbitorilor sau de imaginile care se succedau pe ecranul din fundalul sălii. I-am auzit vorbind, prin intermediul imaginilor de film, și pe Sorana și pe Radu, despre familie, despre Cazabanii veniți din Carcassonnul lor natal sau despre Barberișii veniți din însorita Italie.
Și amintirile au continuat. Actrița Cristina Deleanu a recitat, cu sensibilitate și emoție, versuri de Dominic Stanca și a evocat personalitatea poetului în cuvinte pline de căldură. Ne-au încântat, de asemenea, amintirile actriței Olga Delia Mateescu, “copil” și ea al Soranei, cu care a petrecut, până aproape de finalul vieții, clipe de neuitat. Dar Olga a “strălucit” și pe ecran în câteva imagini din “Domnișoara Nastasia” sau “Dragul meu anonim”.
Pe parcursul întregii întâlniri, parcă urmărindu-ne atentă cu privirea, a fost prezentă Sorana, și aceasta pentru că bustul ei, dezvelit la începutul evenimentului, a stat alături de noi în sală. Creație a sculptoriței Ana Rus, cea care cu generozitate și dragoste l-a donat, prin intermediul Asociației noastre, Teatrului Național din București, el va rămâne undeva în teatru, acolo unde-i este locul.
Aș încheia menționând un sentiment pe care l-am avut pe tot parcursul întâlnirii și care m-a bucurat mult, sentiment transmis și împărtășit de cei prezenți: nevoia noastră de a ne cunoaște rădăcinile, de a ne aminti cine suntem și de unde venim, de a ne cunoaște înaintașii și realizările lor, nevoia noastră de a avea o viață normală în care arta, cultura în general, să fie mereu prezente.
Nevoia noastră de a ne salva și apăra MEMORIA și, în același timp, nevoia noastră de SPERANȚĂ.