“Rareori se întâmplă ca oamenii să-și piardă atracția pentru locurile copilăriei”. Cu aceste cuvinte își începe Eugen Dimitriu cartea “Cazabanii, o cronică de familie”. Și continuă: “S-a spus cândva că de dorul Fălticenilor se poate chiar muri…”
Destinul a făcut ca Eugen Dimitriu să locuiască mai multe zeci de ani peste drum de casa Cazabanilor, pe strada Germană din Fălticeni, “o străduță cu căsuțe cochete, cu multe flori. Funcționarii se duceau în fiecare dimineață la serviciu, elevii la școală, iar vârstnicii stăteau la taclale în cerdacuri, citeau ziare și cărți, se duceau seara la plimbare sau își vizitau vecinii”. I-a cunoscut pe toți, cu unii a fost prieten bun și, așa cum continuă să scrie, “urmărind familiile Cazaban, Ademollo și Barberis am reușit să reconstitui destul de fidel atmosfera unei epoci pline de farmec, din păcate de mult apuse”.
Când, în anul 2016, am reușit să înființăm asociația “Memorie și Speranță”, asociația familiei pe care el a iubit-o atât de mult, s-a bucurat și ne-a mărturisit că este fericit că-i vom continua opera. Și ne-am simțit onorați de fiecare dată când am primit rândurile sale pentru revista asociației noastre “3R – rădăcini, racines, radici”.
Rămas bun, prieten drag, salută-i acolo sus unde te duci pe toți Cazabanii și Lovineștii pe care i-ai cunoscut și care, “se vede treaba”, au murit de dorul Fălticenilor, “orașul muzelor”.